Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

… cu oamenii-i cel mai greu. Mai ales cînd oamenii înșiși pun garduri între ei își fac viața grea și încurcată.

Am multe exemple.

De ceva vreme sînt fel de fel de îndemnuri comerciale legate de ușurința de-a trăi plătind cu cardul, cu telefonul și de-a descoperi – ce uimire! – cît de ușor poți trăi fără bani gheață.

E adevărat, sigur că da. E așa simplu și comod să plătești contactless; o să fie genial să plătești doar fluturîndu-ți telefonul în fața unei drăcii care-l citește.

Se cheamă progres – și progresul-i bun și plăcut.

Cu toate astea, nici un sistem nu-i infailbil și oricine s-a lovit de treaba asta, măcar odată-n viață. Am nenumărate exemple și-am fost martor la nenumărate experiențe în care s-a dovedit că omul trebuie să aibă bani la el. Nu le înfățișez aici, dar este clar ca lumina zilei: în viață banul gheață e sfînt…

Sfîntă-i, să știți, și interacțiunea omenească.

O să tot citiți despre cum nu mai e nevoie de funcționari la ghișee-n bănci, la taxe și impozite – cum toți specialiștii ăștia pot și trebuie înlocuiți de aplicații deștepte și ușor de folosit.

E adevărat – totul e adevărat – pîn’la un punct. Omul de la ghișeu e pus acolo să ajute un alt om; și sînt nenumărate exemple și nenumărate experiențe care dovedesc că ajutorul direct, oferit omului care-l cere și are nevoie de el, este neprețuit.

Fiindcă nu putem să ne transformăm nici într-o societate de clienți

… și nici într-o societate unde totul se rezolvă prin client-service și prin call-center; este monstruos.

Monstruos este și felu-n care societatea reacționează atunci cînd își dă seama de limitările sale: atunci cînd nici aplicațiile, nici telefonul dat la „relații cu clienții”, nici plata cu un click nu pot înlocui relațiile care trebuie să funcționeze între oameni.

Atunci cînd mînia lui Dumnezeu – cum se zice – ne procopsește cu-n viscol cîinos, c-o zăpadă ce blochează drumurile, cînd ne dăm seama că noi – oamenii – sîntem mici.

Ce-au făcut mereu oamenii în cazuri dintr-astea? Cum au propășit, cum au reușit să supraviețuiască, cum de-au ajuns să ne povestească și nouă, azi, de vremurile alea?

Atît de simplu: fiindc-au fost oameni: și omenia oamenilor se vede atunci cînd vremurile-s cîinești!

Acum – cînd viscolul ne taie fețele și ne-ncovoaie – se vede cine-i Om și cine-i Client.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here